BIG BANG
-by Zigmund Tauberg--Photo (Zigmund Tauberg at the Cosmopoetry Festival 2001,
“Admiral Vasile Urseanu” Bucharest Municipal Observatory)
by Calin Niculae
Zigmund Tauberg’s first presence
on the stage of the Cosmopoetry Festival
was soon after the Targoviste golden age,
in January 2000
at the “Admiral Vasile Urseanu” Bucharest Municipal Observatory,
and he has become a classical from three reasons:
-he had written astropoems long before SARM’s Cosmopoetry Festival;
-he was the high school teacher of mathematics and astronomy for
Dr. Harald Alexandrescu (1945-2005, coordinator of
Bucharest Municipal Observatory between 1984 and 2005)
and Andrei Dorian Gheorghe (director of SARM’s Cosmopoetry Festival);
-he has been the purest and the most pedagogical astropoet
of the SARM astropoetry movement.
Passionate on the Big Bang theme, he has created two visions about it:
an astropoem (first read publicly in 2000)
and a hypothesis (About the Origin of the Universe).
BIG BANG
(astropoem)
How were we born?
It’s strange.
Once something exploded.
That was the great beginning,
And our universe appeared
From spread matter
In a giant process of dilatation.
Then life appeared too,
In which we are
Small thoughtful variants.
We are the children of a catastrophe from the deep darkness
And know (as notes in a strive)
The universe is still dilating,
The explosion is continual, we are alive.
BIG BANG
(astropoem)
Cum ne-am nascut?
Este ciudat.
Candva, ceva a explodat.
Acesta a fost marele-nceput
Si din materia ce s-a-mprastiat
Al nostru univers a aparut
Intr-un urias proces de dilatare.
Cu timpul viata s-a ivit s-apoi,
Intr-un tarziu, am aparut si noi
Mici intrupari de viata ganditoare.
Suntem copiii unei catastrofe din bezna cea adanca
Si mai stim
Ca universul se dilata inca,
Explozia continua, noi traim.
BIG BANG
-About the Origin of the Universe-
(hypothesis)
Today it is accepted the idea that 13-14 billion years ago
the explosion of a super-dense body gave birth to our universe,
which from then on has been in expansion.
My suppositions are as follows.
The state of a super-dense body before the Big Bang was normal and stabile,
and there were not reasons for a spontaneous disintegration.
Moreover, the super-dense state exists in different aspects in the Universe.
Even we are composed of particles in this state,
because elementary particles (protons, neutrons, etc)
are in fact super-dense bodies.
That formation before the Big Bang was not alone.
I suppose that similar formations populate space.
Some of them can take equilibrium positions in a network,
and some of them can move related to the others.
The distances between such formations must be enormous,
as any dimension for which the distances between galaxies are negligible.
The possibility of a collision between such formations is probably almost zero.
However, it is known that in the case of the numerous statistic populations,
after a long time,
there can appear events with a minuscule probability.
In physics, there are two types of matter.
That which composes our world, and anti-matter
(which, in my opinion, is also a kind of matter).
I suppose that these two types of matter exist in a super-dense state too.
The birth of our universe was a phenomenon with a probability
close to zero, but produced.
It was a collision between two such formations,
composed of different matter.
But as it is extremely improbable that two different bodies have an identical mass,
the participation to the annihilation process was not the same.
The littler formation was integrally consumed
during the annihilation process.
The remnants of the bigger body, having a giant temperature, were
strongly dissipated, and afterwards, becoming colder and through condensation,
formed a new universe, passing through the known eras
and continuing the expansion.
As a consequence, we do not find anti-matter in significant quantities.
Also, it is almost impossible to find another universe
with a discreet structure (galaxies, stars, etc.)
and the same type of matter.
This possibility is not entirely excluded, but is extremely improbable.
If a man falls on stairs, this does not mean that,
at the same moment and close to him, other people fall on stairs.
Regarding the expansion, I don’t think
it will be a stop followed by a contraction.
This is an explosive phenomenon, with a total dispersion.
If M and m are the masses of the two bodies (matter and anti-matter),
this thing depends on the ratio m/M.
If the size of this ratio is small enough, then the dispersion would not be total,
and matter would have been re-distributed into a new body,
and eventually just a minor part of it
would have escaped from its attraction.
But if the size of this ratio has been over a limit value (of course subunitary),
that is probably true,
then the dispersion is total and irreversible.
Considering the mass (in the form of matter) in the universe
comes from the difference between the masses of the two bodies
and from the phenomena of transforming the mass into energy,
which happens within the stars,
it is extremely hard to measure the masses of the bodies
which gave birth to this universe through a collision.
If we note:
M = mass of the initial body of matter
m = mass of the body of anti-matter
μ = mass equivalent of energy from stellar transformations
ν = mass resulted from the inverse phenomenon
U = mass in the form of substance of the universe,
then we have
U=M-m-μ+ν
The problem of this elementary equality is that
we have not the necessary values.
Moreover μ and ν vary, depending on time.
Even the remarkable calculus of Sir Arthur Eddington,
who estimates the number of the protons in the universe,
is not enough for this hypothesis.
The absence of significant numeric values makes,
from the mathematical point of view,
an impossible quantitative approach.
© 2008 Zigmund Tauberg
-About the Origin of the Universe-
(hypothesis)
Today it is accepted the idea that 13-14 billion years ago
the explosion of a super-dense body gave birth to our universe,
which from then on has been in expansion.
My suppositions are as follows.
The state of a super-dense body before the Big Bang was normal and stabile,
and there were not reasons for a spontaneous disintegration.
Moreover, the super-dense state exists in different aspects in the Universe.
Even we are composed of particles in this state,
because elementary particles (protons, neutrons, etc)
are in fact super-dense bodies.
That formation before the Big Bang was not alone.
I suppose that similar formations populate space.
Some of them can take equilibrium positions in a network,
and some of them can move related to the others.
The distances between such formations must be enormous,
as any dimension for which the distances between galaxies are negligible.
The possibility of a collision between such formations is probably almost zero.
However, it is known that in the case of the numerous statistic populations,
after a long time,
there can appear events with a minuscule probability.
In physics, there are two types of matter.
That which composes our world, and anti-matter
(which, in my opinion, is also a kind of matter).
I suppose that these two types of matter exist in a super-dense state too.
The birth of our universe was a phenomenon with a probability
close to zero, but produced.
It was a collision between two such formations,
composed of different matter.
But as it is extremely improbable that two different bodies have an identical mass,
the participation to the annihilation process was not the same.
The littler formation was integrally consumed
during the annihilation process.
The remnants of the bigger body, having a giant temperature, were
strongly dissipated, and afterwards, becoming colder and through condensation,
formed a new universe, passing through the known eras
and continuing the expansion.
As a consequence, we do not find anti-matter in significant quantities.
Also, it is almost impossible to find another universe
with a discreet structure (galaxies, stars, etc.)
and the same type of matter.
This possibility is not entirely excluded, but is extremely improbable.
If a man falls on stairs, this does not mean that,
at the same moment and close to him, other people fall on stairs.
Regarding the expansion, I don’t think
it will be a stop followed by a contraction.
This is an explosive phenomenon, with a total dispersion.
If M and m are the masses of the two bodies (matter and anti-matter),
this thing depends on the ratio m/M.
If the size of this ratio is small enough, then the dispersion would not be total,
and matter would have been re-distributed into a new body,
and eventually just a minor part of it
would have escaped from its attraction.
But if the size of this ratio has been over a limit value (of course subunitary),
that is probably true,
then the dispersion is total and irreversible.
Considering the mass (in the form of matter) in the universe
comes from the difference between the masses of the two bodies
and from the phenomena of transforming the mass into energy,
which happens within the stars,
it is extremely hard to measure the masses of the bodies
which gave birth to this universe through a collision.
If we note:
M = mass of the initial body of matter
m = mass of the body of anti-matter
μ = mass equivalent of energy from stellar transformations
ν = mass resulted from the inverse phenomenon
U = mass in the form of substance of the universe,
then we have
U=M-m-μ+ν
The problem of this elementary equality is that
we have not the necessary values.
Moreover μ and ν vary, depending on time.
Even the remarkable calculus of Sir Arthur Eddington,
who estimates the number of the protons in the universe,
is not enough for this hypothesis.
The absence of significant numeric values makes,
from the mathematical point of view,
an impossible quantitative approach.
© 2008 Zigmund Tauberg
BIG BANG
-Despre Originea Universului-
(ipoteză)
Este astăzi acceptată ideea că acum aproximativ 13-14 miliarde de ani
o explozie a unui corp superdens a dat naştere universului nostru,
care de atunci se află într-un proces de expansiune.
Iată ce presupun eu în legătură cu aceste lucruri.
După opinia mea, starea de corp superdens de dinainte de Bing Bang,
era o stare normală, stabilă şi nu existau motivele unei dezintegrări spontane.
De altminteri, starea superdensă este prezentă sub diferite aspecte în univers.
Chiar noi înşine suntem alcătuiţi din particule în această stare,
pentru că particulele elementare ca protoni, neutroni şi altele,
sunt de fapt corpuri superdense.
Acea formaţie de dinaintea Big Bang-ului nu era singură.
Formaţii asemănătoare presupun că populează spaţiul.
Unele pot să ocupe poziţii de echilibru în cadrul unor reţele,
altele pot să se mişte în raport cu celelalte.
Şi distanţele între asemenea formaţii trebuie să fie enorme,
cu ordine de mărime pe lângă care distanţele dintre galaxii par neglijabile.
Posibilitatea întâlnirii sau ciocnirii unor asemenea formaţiuni
are o probabilitate aproape nulă.
Totuşi se ştie că în cazul unor populaţii statistice numeroase
şi într-un timp foarte lung,
se pot produce evenimente cu o probabilitate infimă.
Fizica cunoaşte două tipuri de materie.
Cea din care este formată lumea noastră şi aşa-numita antimaterie
(nume, după mine, nepotrivit, pentru că de fapt este tot o formă de materie).
Aceste tipuri de materie presupun că există şi în stare superdensă.
Apariţia universului nostru a fost un fenomen de o probabilitate
aproape de zero, dar care s-a produs.
Este vorba de o ciocnire a două asemenea formaţii,
alcătuite din materie de tip diferit.
Dar cum este foarte improbabil ca două corpuri diferite să aibă aceiaşi masă,
participarea la procesul de anihilare nu a fost aceeaşi.
Formaţia cu masă mai mică, a fost consumată în întregime
în fenomenul de anihilare.
Resturile corpului mai mare, având o temperatură uriaşă, au suferit
o puternică împrăştiere , iar apoi prin răcire şi condensare
au format universul nostru, trecând prin erele cunoscute
şi continuând expansiunea.
De aici rezultă că în Univers nu vom găsi antimaterie în cantităţi semnificative.
De asemeni este foarte puţin probabil (aproape imposibil) ca undeva
să putem constata existenţa unui alt univers cu structură discretă
(galaxii, stele etc.) şi format din acelaşi tip de materie.
Posibilitatea nu este în totalitate exclusă, dar este extrem de improbabilă.
Dacă un om cade pe scară, nu înseamnă că în acelaşi moment şi în apropiere
cad şi alţi oameni pe scară.
În ceea ce priveşte expansiunea,
nu cred că se va produce o oprire urmată de o contracţie.
Este vorba de un fenomen exploziv cu împrăştiere totală.
Dacă M şi m au fost masele celor două corpuri, repectiv materie şi antimaterie,
acest lucrru depinde de raportul m ⁄ M.
Dacă mărimea acestui raport este destul de mică
atunci împrăştierea nu ar fi fost totală,
şi s-ar fi produs o regrupare a materiei într-un nou corp şi, eventual,
doar o mică parte a ei ar fi scăpat de atracţia acestuia.
Dacă însă mărimea raportului a depăşlt o valoare limită,
dar bineînţeles subunitară, ceea ce probabil este adevărat,
atunci împrăştierea este totală şi ireversibilă.
Ţinând seama de faptul că masa, sub formă de substanţă, din univers
provine din diferenţa maselor a două corpuri
şi din fenomenele de transformare a masei în energie,
care se petrece în interiorul stelelor,
este extrem de greu să se poată aprecia masele corpurilor a căror coliziune
a dat naştere acestui univers.
Dacă notăm cu M masa corpului iniţial din materie,
cu m masa celui din antimaterie,
cu μ echivalentul de masă al energiei provenită din transformările stelare,
cu ν masa rezultată din fenomenul invers
şi cu U masa sub formă de substanţă din univers,
avem:
U=M-m-μ+ν
Această egalitate dată sub formă elementară, aş spune chiar banală,
nu ne poate folosi la mare lucru pentru că ne lipsesc valorile necesare.
Mai mult, μ şi ν variază cu timpul.
Chiar şi remarcabilul calcul al lui Sir Arthur Eddington,
prin care se apreciază numarul protonilor din univers
nu ne este suficient chiar dacă presupunem că valoarea este corectă.
Lipsa unor valori numerice suficiente face ca,
la ora actuală, din punct de vedere matematic,
să nu poată fi făcută o abordare cantitativă.
© 2008 Zigmund Tauberg
-Despre Originea Universului-
(ipoteză)
Este astăzi acceptată ideea că acum aproximativ 13-14 miliarde de ani
o explozie a unui corp superdens a dat naştere universului nostru,
care de atunci se află într-un proces de expansiune.
Iată ce presupun eu în legătură cu aceste lucruri.
După opinia mea, starea de corp superdens de dinainte de Bing Bang,
era o stare normală, stabilă şi nu existau motivele unei dezintegrări spontane.
De altminteri, starea superdensă este prezentă sub diferite aspecte în univers.
Chiar noi înşine suntem alcătuiţi din particule în această stare,
pentru că particulele elementare ca protoni, neutroni şi altele,
sunt de fapt corpuri superdense.
Acea formaţie de dinaintea Big Bang-ului nu era singură.
Formaţii asemănătoare presupun că populează spaţiul.
Unele pot să ocupe poziţii de echilibru în cadrul unor reţele,
altele pot să se mişte în raport cu celelalte.
Şi distanţele între asemenea formaţii trebuie să fie enorme,
cu ordine de mărime pe lângă care distanţele dintre galaxii par neglijabile.
Posibilitatea întâlnirii sau ciocnirii unor asemenea formaţiuni
are o probabilitate aproape nulă.
Totuşi se ştie că în cazul unor populaţii statistice numeroase
şi într-un timp foarte lung,
se pot produce evenimente cu o probabilitate infimă.
Fizica cunoaşte două tipuri de materie.
Cea din care este formată lumea noastră şi aşa-numita antimaterie
(nume, după mine, nepotrivit, pentru că de fapt este tot o formă de materie).
Aceste tipuri de materie presupun că există şi în stare superdensă.
Apariţia universului nostru a fost un fenomen de o probabilitate
aproape de zero, dar care s-a produs.
Este vorba de o ciocnire a două asemenea formaţii,
alcătuite din materie de tip diferit.
Dar cum este foarte improbabil ca două corpuri diferite să aibă aceiaşi masă,
participarea la procesul de anihilare nu a fost aceeaşi.
Formaţia cu masă mai mică, a fost consumată în întregime
în fenomenul de anihilare.
Resturile corpului mai mare, având o temperatură uriaşă, au suferit
o puternică împrăştiere , iar apoi prin răcire şi condensare
au format universul nostru, trecând prin erele cunoscute
şi continuând expansiunea.
De aici rezultă că în Univers nu vom găsi antimaterie în cantităţi semnificative.
De asemeni este foarte puţin probabil (aproape imposibil) ca undeva
să putem constata existenţa unui alt univers cu structură discretă
(galaxii, stele etc.) şi format din acelaşi tip de materie.
Posibilitatea nu este în totalitate exclusă, dar este extrem de improbabilă.
Dacă un om cade pe scară, nu înseamnă că în acelaşi moment şi în apropiere
cad şi alţi oameni pe scară.
În ceea ce priveşte expansiunea,
nu cred că se va produce o oprire urmată de o contracţie.
Este vorba de un fenomen exploziv cu împrăştiere totală.
Dacă M şi m au fost masele celor două corpuri, repectiv materie şi antimaterie,
acest lucrru depinde de raportul m ⁄ M.
Dacă mărimea acestui raport este destul de mică
atunci împrăştierea nu ar fi fost totală,
şi s-ar fi produs o regrupare a materiei într-un nou corp şi, eventual,
doar o mică parte a ei ar fi scăpat de atracţia acestuia.
Dacă însă mărimea raportului a depăşlt o valoare limită,
dar bineînţeles subunitară, ceea ce probabil este adevărat,
atunci împrăştierea este totală şi ireversibilă.
Ţinând seama de faptul că masa, sub formă de substanţă, din univers
provine din diferenţa maselor a două corpuri
şi din fenomenele de transformare a masei în energie,
care se petrece în interiorul stelelor,
este extrem de greu să se poată aprecia masele corpurilor a căror coliziune
a dat naştere acestui univers.
Dacă notăm cu M masa corpului iniţial din materie,
cu m masa celui din antimaterie,
cu μ echivalentul de masă al energiei provenită din transformările stelare,
cu ν masa rezultată din fenomenul invers
şi cu U masa sub formă de substanţă din univers,
avem:
U=M-m-μ+ν
Această egalitate dată sub formă elementară, aş spune chiar banală,
nu ne poate folosi la mare lucru pentru că ne lipsesc valorile necesare.
Mai mult, μ şi ν variază cu timpul.
Chiar şi remarcabilul calcul al lui Sir Arthur Eddington,
prin care se apreciază numarul protonilor din univers
nu ne este suficient chiar dacă presupunem că valoarea este corectă.
Lipsa unor valori numerice suficiente face ca,
la ora actuală, din punct de vedere matematic,
să nu poată fi făcută o abordare cantitativă.
© 2008 Zigmund Tauberg
Home